Stiati ca?
Caii Tesalieni si Centaurii. Istorie si Mitologie
Păstorii tesalieni. Centaurii
Tesalia este o regiune din Grecia de Nord, cu pământul destul de fertil. Aici creșteau printre munți cai și boi, despre care se spunea că erau cei mai frumoși din lume. De altfel, regii tesalieni au fost primii care și-au făcut oaste de călăreți. Chiar turmele de boi erau duse la pășune tot de slujitori călări, mânându-le cu lănci. Păstorii tesalienierau războinici. Ei străjuiau averea cea mai depreț pe acele vremuri: cirezile de boi și hergheliile de cai. Se luptau cu dușmanii ce vroiau să le fure sau cu sau cu fiarele din munți ce veneau să le mânânce. Însă, în același timp, erau și pricepuți. Adunau buruieni din munții Pelion și făceau oblojeli cu care-și vindecau caii mușcați de fiare, boii înțepați de lănci sau propriile răni dobândite în lupte. Umblând mereu călări, păstorii tesalieni păreau că-s contopiți cu caii de sub ei. Din imaginea aceasta a călărețului contopit cu calul, imagine dăltuită pe pereții peșterilor, s-a născut poate noțiunea de centaur. Centaurii aceștia, născociți în legendă, erau până la brâu oameni și, mai jos de brâu, aveau trupuri de cai. Dintre centauri, unul era foarte vestit. El se numea Chiron (Hiron). Acest centaur Hiron era personificarea științei medicale ce o aveau păstorii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a deprins meșteșugul de a-i vindeca pe oameni în peștera lui Hiron. După cât se pare, în munții Pelion era un soi de plante din care se scoteau sucuri întăritoare – un fel de vitamine – ce se dădeau copiiilor și-i ajutau să crească, să se facă voinici. Tot aici, băieții învățau să grijească de vite și să vâneze fiare, să mânuiască arcul, sabia și lancea, să folosească scutul. Să devină astfel viteji și să disprețuiască moartea în bătălii. În legende aflăm adeseori de feciori de zei sau ai unor eroi de seamă, trimiși la Hiron, ca un simbol al necesității copiiilor în mijlocul naturii, unde forțele li se călesc cel mai bine.
[după Alexandru Mitru – Legendele Olimpului]
Cavaleria Tesaliană
Rolul cavaleriei în Grecia Antică
În afară de majoritatea celorlalte părți ale Greciei, unde caracterul peisajului local a făcut practic inutilă desfășurarea pe scară largă a cavaleriei, locuitorii din câmpia tesaliană au desfășurat în mod sistematic armate de războinici călare încă din timpuri îndepărtate. Calitatea cavaleriei din Tesalia a determinat chiar regiuni limitrofe, cum ar fi Beezia cu orașe precum Teba și Orchomenos să-și creeze propriile unități de cavalerie.
Deși alte state grecești au angajat ocazional unități de cavalerie din Tesalia ori de câte ori a apărut nevoia, nu există dovezi ale utilizării structurale a cavaleriei în Grecia centrală și de sud înainte de 450 î.Hr., și nici nu se menționează desfășurarea unor unități de cavalerie grecești semnificative în perioada războaielor persane. Ori de câte ori cavaleria era folosită înainte de acea dată, aceasta era folosită în principal ca o armă de șoc tactică pentru a distruge formațiunile de infanterie.
Modul aproape ritualizat în care orașele grecești și-au purtat războaiele hoplite obișnuite și relativ mici, înainte de invaziile persane, ar fi putut fi un alt motiv pentru utilizarea limitată a cavaleriei. Mai mult, cavaleria era în principal domeniul aristocrației conducătoare, care nu era prea dornică să piardă un cal scump în conflictul armat, dacă acest lucru putea fi evitat. Războaiele dintre orașele-state au fost organizate în primul rând de cetățeni liberi (fermieri și artizani proprietari), care au putut să-și permită costumul și armele de armură necesare din bronz. Se estimează că acest grup a constituit o treime până la jumătate din populația de bărbați adulți cu capacitate de viață a unui oraș-stat.
În timpul invaziilor persane din 492-90 și 480-479 î.Hr. armatele grecești s-au confruntat brusc cu mari contingente de cavalerie. Bătălii precum cea de la Plataea din 479 î.Hr. au demonstrat că hopliții nu se pot mișca decât cu precauție extremă atunci când cavaleria inamică era în jur. Ca răspuns logic, atenienii au decis să își mărească forțele de cavalerie; faptul că, în timpul primului război peloponezian (460-445 î.Hr.), cavaleria aliată tesaliană i-a trădat prin trecerea la spartani în bătălia de la Tanagra din 457 î.Hr., le-a dat cu atât mai multe motive să facă acest lucru.
Persii au demonstrat că totuși cavaleria era o mare armă tactică. În afară de atacuri frontale, în speranța că formația inamicului se va sparge, cavaleria era ideală pentru acoperirea flancurilor unei armate. Mai important, datorită vitezei sale, o unitate de cavalerie ar putea executa atacuri bruște de flanc sau spate, putea acoperi retrageri și putea urmări un inamic care fuge. Impactul letal a fost atacul flancului și cel din spate, încât simpla amenințare a unui astfel de atac a devenit suficientă pentru a opri o falangă, altfel victorioasă.
De exemplu, în bătălia de la Potidaea din 432 î.Hr., în care Atena – cu Socrate ca hoplit – a luptat împotriva armatelor combinate din Potidaea și Corint, cavaleria potideană s-a menținut aproape de infanteria ateniană pentru a împiedica unitățile sale hoplite să părăsească falanga, și încercând să le prindă neatente. În același sens, apropierea cavaleriei de infanteria inamică a permis unităților prietenoase să se apropie de falanga inamică, ceea ce a sporit eficacitatea atacurilor lor.
Hoplit: un soldat armat puternic al Greciei antice... ei au fost recrutați din rândurile bogate de mijloc ale societății, în special fermierii. Numele „hoplit” provine din scutul lor, pe care l-au numit „hoplon”
În general, o falangă hoplită era foarte inflexibilă și predispusă la întreruperi atunci când se deplasa la ceva mai rapid decât un marș deliberat. Când încearcă să alerge înainte pentru a prinde un grup adversar care fugea pe terenuri neuniforme, printre cadavre, soldați răniți sau echipamente aruncate, o falangă ar începe să se spargă la margini și să se despartă în grupuri mai mici, cu indivizi care se împing înainte pentru a obține victoria. Cu o cavalerie bine condusă în jur, astfel de falangă hoplită ar fi o captură ușoară.
În consecință, după „descoperirea” valorii tactice a unităților de cavalerie, cavaleria începuse acum să joace un rol critic în determinarea rezultatului acestor bătălii.
Tesalia, Țara Cailor
Situată în estul-central al Greciei, între Munții Pindos și Marea Egee, Tesalia este una dintre puținele regiuni din Grecia, cu câmpii largi și fertile. Ploile regulate de vară și cel mai larg pârâu al Greciei, râul Pineiós și afluenții săi, au făcut ca peisajul Tesaliei să fie ideal pentru cultivarea surplusului de cereale și creșterea vacilor și a cailor la scară largă.
Câmpia Tesaliei cu râul Pineiós și Munții Pindos
În consecință, încă de la începutul antichității, Tesalia a fost dominată de aristocrați proprietari de pământuri, care au controlat și câteva orașe mici care s-au dezvoltat relativ târziu în secolul al V-lea. Caii au devenit treptat un simbol al statutului și nu a durat mult până când Tesalia a ajuns să producă cei mai buni cai și călăreți din Grecia, ceea ce se reflectă în propozițiile de început ale „Meno”-ului lui Platon, de exemplu:
SOCRATE: Înainte, tesalienii aveau o bună reputație printre greci pentru că erau atât de buni călăreți și pentru că erau atât de bogați. Acum, se pare, sunt renumiți și pentru înțelepciunea lor, în special prietenul și concetățeanul vostru, Aristipp din Larisa ”(Platon, Meno, Sf. II, p.70 B; dialog stabilit în 402 î.Hr.). În Tesalia, cel mai bun călăreț era un om foarte onorat, iar participarea tesaliană la Jocurile Olimpice se referea aproape întotdeauna la cursele de cai. Nu este de mirare că performanțele cailor din Tesalia au fost proverbiale. Unul dintre cei mai renumiți cai ai Antichității, calul de luptă lui Alexandru Bucefal („cap de bou”), a fost un cal tesalian. Costase pe proprietarul său prețul uluitor de treisprezece talanți – suficient pentru ca un muncitor grec să trăiască timp de o sută de ani. Se spune că legătura strânsă dintre cei doi a fost de așa forță încât Bucephalus nu ar fi permite niciun alt călăreț pe spate. Când a fost furat de unele triburi asiatice locale, Alexandru a amenințat că va fi sacrificat întregul trib, cu excepția cazului în care calul va fi returnat – ceea ce a funcționat.
Mai multe detalii și AICI!
De asemenea, armatele persane și mai târziu macedonene au avut acces la câteva rase fine de cai, dintre cele mai faimoase care sunt caii niseeni (din câmpia niseeană din Media), care sunt menționați pentru prima dată de Herodot în secolul al V-lea î.Hr. Acești cai erau mai înalți după standardele străvechi, probabil înalți de șaisprezece palme, foarte musculoși și capabili să suporte greutatea echipamentului mai greu.
Pindos, poneiul modern
Născut în lanțul muntos Pindos din Tesalia și Epiros, vechiul cal din Tesalia a fost remarcat pentru curajul și frumusețea sa. Calul Tesalonic modern, cunoscut sub numele de ponei Pindos sau Tesalonic, totuși, nu este ceea ce s-ar numi o frumusețe în zilele noastre și probabil diferă de strămoșii săi despre care se crede că au fost în mare parte tipuri orientale și cai aduși în Grecia de către sciți. Un descendent direct al vechii rase tesaliene dezvoltat de greci are un cap destul de grosolan – acesta este motivul pentru care calul lui Alexandru a fost numit Bucefal, probabil?, un gât subțire, un spate lung și greabăn pronunțat. Ochii lui Pindos sunt foarte mici, având în vedere dimensiunea feței sale, făcându-l una dintre trăsăturile sale cele mai recunoscute. Picioarele sale anterioare nu sunt foarte puternice și are o coadă mai înaltă, ceea ce ar putea fi datorat descendenței sale orientale.
[Publicat inițial în Slingshot, numărul 299, martie / aprilie 2015 – Journal of the Society of Ancients]
