Geo

Am găsit salvat acest articol de pe spiritromanesc.go.ro, intr-un fișier dintr-un computer de-al meu mai vechi. NU am mai găsit site-ul, dar e păcat să nu dau mai departe pildele de mai jos:

„Paginile acestea de exegeză le-am ascultat pentru întâia oară citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o după-amiază din septembrie 1961, la Cé Foscari, unde aveau loc şedinţele Congresului Internaţional al Societăţii Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci de ani proza fără greş, densă şi clară a lui G. Racoveanu, ştiam că o seamă de observaţii, precizări şi nuanţe îmi vor scăpa la o primă lectură. Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos şi totuşi concis, aproape laconic! Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu.

Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi ea scrisă până acum. Adică o istorie integrală a creativităţii geniului românesc, iar nu exclusiv a creaţiilor culte, livreşti. Nu că acestea din urmă n-ar fi importante sau reprezentative; e destul să ne amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea şi semnificaţia lor. Dar asemenea creaţii culte sunt, la noi, de dată recentă. Noi de-abia am început să scriem bine româneşte. Până la Eminescu, majoritatea „intelectualilor” nu ştiau să scrie româneşte, deşi, probabil, vorbeau destul de bine; cel puţin la ei acasă, în satul sau în târgul lor, ştiau să vorbească. Dar aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznea să scrie limba vorbită, ţărănească. Limba noastră scrisă urma modéle streine: fie calapodul vechilor traduceri din slavoneşte, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele două secole, adică neo-greaca, italiana şi franceza. Problema e prea complexă pentru a o putea dezbate aici. Destul să spunem că autorii români au reuşită să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu încoace, adică de mai puţin de o sută de ani. Or, e limpede că o cultură – înţelegând prin acest termen exclusiv creaţiile autentice – nu se poate judeca numai după producţii atât de recente.

Se va scrie, deci, într-o zi, istoria culturii române integrale: adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice. Redusă doar la documentul scris, cultura românească – şi nu numai ea – pare săracă, timidă, provincială. De fapt, în orizontul culturii moderne suntem provinciali. Ca şi alte culturi din Europa răsăriteană, am împrumutat modélele de la „centru”, din Occident. Cam tot ce s-a scris în româneşte de la Şcoala latinistă încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnă numaidecât lipsă de „originalitate”. Cultura europeană, aproape în totalitatea ei, este rezultatul imitaţiei creaţiilor efectuate în câteva „centre” din Occident. Autorii ruşi au învăţat meşteşugul prozei literare de la englezi şi francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influenţat la rândul lor întreaga literatură europeană. Probabil că un fenomen analog ar fi avut loc şi cu anumiţi prozatori, eseişti şi gânditori români, dacă n-ar fi intervenit ocupaţia sovietică. Nu trebuie să uităm că în România s-a putut crea liber, adică fără a urmări un obiectiv politic, numai după împlinirea idealului naţional şi până în preajma celui de-al doilea război mondial. Cu totul şi cu totul, cam vreo douăzeci de ani. Iar scriitorii români au început să aibă la dispoziţie un instrument de expresie adevărat numai de pe la 1890…

Dacă în orizontul culturii europene am rămas „provinciali”, nu e numai vina noastră. „Istoria” – care în cazul nostru mai înseamnă şi inconştienţa politică a occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în întunerec, mai rău decât am fost zăvorâţi în Evul Mediu, prin năvălirile barbarilor.

Dar o cultură nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adică, în cele din urmă, la creaţiile personale. Dimpotrivă, atenţia cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult astăzi spre creaţiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existenţă, tradiţii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcătuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprimă geniul unui neam. Asemenea limbaje sunt universale, în sensul că ele revelează moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sunt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric şi arhaic. Datorită acestor „limbaje”, culturile sunt „deschise” şi pot comunica între ele. Prin însăşi structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale”, pentru că ele nu depind de un „centru cultural”, nu imită un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje”: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care „demodează”, într-o generaţie-două, 90% dintre creaţiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor şi basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar şi „clipa” în care trăiesc sfinţii, contemplativii, poeţii, logodnicii.

Dintr-un asemenea „limbaj” face parte, alături de atâtea noţiuni, nostalgii şi moduri de a fi, şi conceptul românesc de „omenie”. Nu voi încerca să rezum aici iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu. Nu voi ştirbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului şi culturii româneşti. Şi de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer şi profund, Occidentul, a cărui atenţie o jinduim atât.

Până acum am încercat să trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele şi sacrificiile noastre istorice (rezistenţa contra turcilor) şi prin producţiile culturii româneşti moderne. Trebuie să recunoaştem că, nenorocul urmărindu-ne şi de data aceasta, am eşuat în ambele cazuri. Neizbutind să ne traducem poeţii, literatura românească n-a interesat. în ceea ce priveşte misiunea pe care şi-au asumat-o Domnii români de a ţine piept iureşului otoman, în speranţa că occidentalii vor înţelege, până la urmă, că împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezamăgirea e şi mai mare. Ne-am fi aşteptat că, dacă n-am fost înţeleşi de şefii politici şi militari de acum câteva veacuri, vom fi înţeleşi măcar de istoricii de astăzi. Dar, din nefericire, conştiinţa istoriografică occidentală n-a reţinut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.

S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, lucrurile să se schimbe. Occidentul începe să se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradiţionale, de alte valori culturale decât cele care-i sunt familiare. S-ar putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie şi cultură, occidentalii să se laude cu noi (căci, în fond, şi noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un Dante…”

MIRCEA ELIADE
– aprilie 1962

Omenia şi frumuseţea cea dintâi

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor când au încercat să traducă, convenabil, cuvântul. Fiindcă a traduce cuvântul omenie prin ospitalitate, prin onestitate, prin onorabilitate, prin cuviinţă, prin bunătate ori, pur şi simplu, prin umanitate, însemnează a-l traduce numai în parte. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia este un tot unitar, constând din numeroase componente esenţiale. Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţie de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele omeniei.

I

1. Dintre virtuţile omeniei româneşti, cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI. Este adevărat că „a omeni” pe cineva însemnează a-l primi cu inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Cu aceasta însă nu s-a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeţi nu este o virtute exclusiv românească: toate popoarele pământului se dovedesc, mai mult sau mai puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea românească este iubirea de străini. În casa românului, străinul, nu ai casei, primeşte ce e mai bun. Iubirea de străini – spune poporul – dar dumnezeesc. Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte: Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte. Sau: Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ’nainte de a-l îndestula. Pentru român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui. Străin poate fi italianul, germanul, bulgarul, ca şi „frătutele” din Banat (pluralul: frătuţi) ori „ungureanul” (român din Transilvania).

Cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de dragoste a românului faţă de omul necunoscut nu se pot identifica urmele unei explicabile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucuria care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răspuns: setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului.

1. Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi – spun legile omeniei. Din ele s-a inspirat cântecul poporan: Furnica, de e furnică; lighioana micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ, şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi de cuvânt c-am fost lăsaţi! La omul de omenie, ţinerea de cuvânt îmbracă haină religioasă: Pe unde iese vorba, şi sufletul! De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: Vorba când a ieşit din gură, n-o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul. În consecinţă, sfatul: Ţine-ţi limba-n gură ca-n temniţă. Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu chiar de la Creaţiune: Dumnezeu a dat omului două urechi şi numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună. Pentru vorbire există, de altfel, numai o justificare: Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.
2. FACEREA DE BINE. Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. Facerea de bine numai atunci îşi merită numele când nu e cu socoteală ascunsă; când nu e făcută cu scop de câştig. Poporul spune: Fă binele şi dă-l pe apă. Nu-ţi poţi face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita, în veac. Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: Milostiv cu cel rău de eşti, omenia cinsteşti.
3. MĂRINIMIA. Cel care nu e în stare să uite răul pe care i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la greu, ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om pământesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă mare: Când îţi cade-n mână potrivnicul tău – spune el – nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui şi la îndreptarea lui. Şi iarăşi: Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate. Inima omului de omenie e logodită cu iertarea: Iertarea poartă-o-n sân, ca s-o ai la îndemână, spune omenia. Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om: Cel puternic, când iartă, atunci puternic s-arată.
4. SPIRTUL DREPTĂŢII. Omul de omenie este încredinţat că: Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptatea este. Om drept, cu adevărat, nu este întotdeauna cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n-au fost în situaţia de a face nedreptate: Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedreptatea, dar n-o face, acela drept se socoteşte. Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pascal). Dreptatea legală poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu legalitate, ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: Ţine-te de legea care te sfătuieşte spre calea omeniei.
5. DISPOZIŢIA DE JERTFĂ. Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul pentru altul: Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău – spune omenia – nu-l uita nicicând; că el pentru tine capul şi-a pus.
6. ÎNFRÂNAREA. Desfrânarea fiind duşmanul de moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte. Ca să poate fi de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de timpuriu, fiindcă: Înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că nu omul se înfrânează, ci neputinţa lui îl arată a fi înfrânat. Despre pofta de mâncare aţâţată de băutură: Omul de va bea, ca porcul va mânca. Despre înfrânarea pasiunilor: Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte patimile sale rele.
7. MODESTIA. Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi – spune înţelepciunea poporului – nu arăta a o fo săvârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine. Despre îmbrăcămintea menită să te arate om de seamă: Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.
8. ONOAREA. Onoarea este temelia încrederii între oameni. Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar dacă în joc e viaţa lui: Luptă şi nu fi niciodată mişel; e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr-o mişelie. Duşmanul onoarei este ruşinea: Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de ruşine.
9. SMERENIA. Smerenia înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu în el, omul vrea să evite exagerate exigenţe de onoare. Smerenia cu orgoliul nu pot locui împreună: Cel smerit cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer – spune poporul.

Despre orgoliul de a fi de neam mare: Nu cel de neam mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.

1. CREDINŢA ÎN DUMNEZEU. Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Om de omenie fără credinţă-n Dumnezeu nu s-a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie că: Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. Dar aceasta nu după socoteala noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească. Omul de omenie e încredinţat că: Spre pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi. Pentru aceea se cuvine să: Mulţumim lui Dumnezeu şi de bine şi de rău. Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de sus, omul trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar: Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.

Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar despre omenie: Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte, prihăneşte. Locul omeniei în domeniul harurilor: Îmbrăţişarea, semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iară omenia, dovedirea credinţei.

II

Omenia îşi are rădăcinile în învăţătura Evangheliei; de aici îşi trage seva. În iubirea de străini a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: Fraţilor! Nu uitaţi, iubirea de străini, prin care unii, fără să ştie, au ospătat îngeri. (Evrei, XIII, 2) Împotriva călcării cuvântului dat: Fraţilor! În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă îndemn: fiţi una în ce spuneţi! (I Corint., I, 10) Sau: Pentru aceea: lepădaţi minciuna şi fiecare din voi să grăiască adevărul către aproapele său. (Efes. IV, 25) Despre celelalte virtuţi: Drept aceea, fraţilor: câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte demne de iubit, câte de bun auz, orice virtute, orice este vrednic de laudă, la acestea să vă fie gândul. (Filip. IV, 8) În sfârşit, îndemnul: Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. (Colos. III, 2)

III

Omenia însă nu se acoperă, fără rest, cu viaţa lui Hristos. Omul de omenie nu se identifică cu omul nou al Evangheliei. Omul care poate spune despre sine: Pentru mine viaţă este Hristos, şi moartea un câştig (Filipeni, I, 21): omul care într-adevăr „s-a îmbrăcat în Hristos” se mişcă pe alt plan spiritual decât omul de omenie. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici ameninţarea, nici lovirea. Omul care la toate ameninţările poate răspunde tiranului: Mă ameninţi cu exilul… dar care e patria mea? Eu mă simt tot aşa de bine oriunde pe acest pământ, care nu e al meu, după cum nici al tău; de confiscat, nu-mi poţi confisca altceva afară de cele câteva cărţi pe care le posed; cât despre moarte, ea nu poate decât să grăbească unirea mea cu Domnul şi Mântuitorul meu, după care suspin, – omul acesta a biruit toate dificultăţile. Omul care a izbutit să se supună poruncii de a nu sta împotrivă celui rău (non resistere malo) pluteşte pe late înălţimi. Împotriva violenţei el nu-şi mai îngăduie altă ripostă fără numai cea dată de Hristos: De am grăit rău, arată că e rău; iară de am grăit bine, de ce mă loveşti? (Ioan, XVIII, 23)

Viaţa în Hristos, viaţă care depăşeşte proporţiile naturii noastre; care nesocoteşte drepturile şi înfruntă energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie”. Toate sunt însă cazuri individuale. Popoare întregi n-au atins niciodată această culme.

IV

OMENIE ŞI VIOLENŢĂ. Cu porunca de a nu sta împotrivă celui rău (Matei, V. 39) am ajuns la sâmburele temei noastre generale: omenie şi violenţă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară; iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare. Te sileşte un nebun să-l întovărăşeşti o milă de cale? Mergi cu el două, chiar dacă n-ai timp pentru asta. Vrea cineva să se judece cu tine spre a-ţi lua haina ta? Lasă-i lui şi mantaua. Te loveşte careva peste obrazul drept? Întoarce-i pentru lovire şi pe cel stâng. (Matei, V, 39-41)

Un singur fapt relatat de Evanghelie ar putea să pară celui neprevenit că dezice nu numai porunca limpede a non-violenţei, ci întreg spiritul învăţăturii evanghelice: biciuirea de la Templu. „Şi Iisus intră în Templul lui Dumnezeu şi alungă pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, şi răsturnă mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le zise lor: Scris este: „Casa mea casă de rugăciune se va chema; iară voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Mat. XXXI, 12-13) Pe acest fapt petrecut la Templu îşi construiesc unii creştini justificarea violenţei fizice. Toţi aceştia trec cu vederea un fapt esenţial, anume că cel care a biciuit pângăritorii Templului era Dumnezeu: Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat… de o fiinţă cu Tatăl… prin El toate s-au făcut. Uită aşadar că între El şi noi, oamenii, e deosebire. Uită că înainte de a fi pedepsit pe păcătoşii de la Templu „toate le zidise”, iară după fapta de la Templu, El, stăpânul materiei, înviase din mormânt cu trupul, fără să strice sigiliile mormântului.¹

Bogate sunt interpretările poruncii non-violenţei. Peste toată ascuţimea şi strălucirea lor rămâne, limpede, adevărul că împlinirea acestor porunci este privilegiul câtorva aleşi; privilegiul acelora despre care imnele bisericii creştine a Răsăritului spun că „patria şi rudenia au lăsat”; privilegiul celor care s-au liberat din cătuşele onoarei şi a tot ce este pământesc în noi.

*

Două sunt posibilităţile de a te desprinde din legăturile patriei şi rudeniei: supranaturalizarea (prin câştigarea harului) sau denaturalizarea (prin agonisirea blestemului). Prima e sfinţenia. Ea cinsteşte neamul omenesc. A doua – denaturalizarea – este degradarea chipului de om. Făpturile care ţin de această categorie se simt bine oriunde cerinţele lor trupeşti le sunt satisfăcute. Pentru aceasta sunt gata, oricând, să lepede: credinţă, onoare, omenie. Pe aceste vieţuitoare poporul român le-a numit „pălămidă ţigănească”.²

Omul de omenie nu s-a eliberat de sub legile onoarei omeneşti. Când el spune că nu se teme de altceva, fără numai de ruşine, este aici vorba nu numai de fapta de ruşine pe care ar săvârşi-o el însuşi; ci şi de ruşinarea lui venită prin altul. Căci omul de omenie nu se lasă pălmuit. Iubirea de patrie nu s-a stins în pieptul lui. Iubirea de patrie – spune el – patimă cinstită. Şi iarăşi: Cine pentru patria lui grăieşte, oricât ar grăi, puţin se socoteşte. Nici de rudenia de sânge şi de cea spirituală nu s-a putut lepăda. Că deşi el ştie că: Noi oamenii toţi o rudenie suntem, că toţi dintr-un neam ne tragem, nu poate să nu recunoască faptul firesc că: Mai aproape e cămaşa decât haina…

V

„RĂNILE PĂCATELOR” ŞI „FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI”. Omenia nu este expresia unei condiţii umane a cărei cea mai înaltă treaptă ar indica-o cunoscutul vers al lui Terntius: homo sum: humani nihil a me alienum puto, iară cea mai joasă ar arăta-o spusa: gură de om, gură de câne: cere pâne. Omenia nu e logodită cu acel homo humanissimus³ al lui Cicero. Ea nu tinde neapărat spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului: Toată demnitatea omului constă în gândire. (Pensées) Căci toate aceste înălţări pot fi rezultate fireşti ale condiţiei umane date. Omenia însă trădează setea după altă condiţie umană. Cu toate că supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că este, totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu, cea negrăită.”⁴

Setea după această „frumuseţe” iniţială îl mână pe om pe anumite căi. Care sunt acestea? Sunt cele indicate de învăţătura evanghelică. Adevărul Evangheliei este însă absolut. Trăirea lui de către oameni fiind fapt istoric, poartă urmele condiţionării. Sămânţa învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Limbă, cultură, tradiţie, temperament, mentalitate şi-au lăsat, totdeauna, urmele lor în trăirea adevărului evanghelic absolut. Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia.
OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII ROMÂNEŞTI A ADEVĂRULUI EVANGHELIEI.

VI

OMENIE ŞI SFINŢENIE. Omenia nu este sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Mat. V, 48)

Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei – Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.

Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.

Apocalipsa sfântului Ioan ne înfăţişează defilarea neamurilor pământului în cerească cetate luminată de slava lui Dumnezeu: Şi se va aduce în ea slava şi cinstirea neamurilor. (XXI, 26) Prin „slava şi cinstea” neamurilor se înţelege aici specificul şi unicul popoarelor.

Fi-va, acum, neamul nostru românesc ruşinat, înaintea tronului Mielului, în ziua supremului examen?

La această întrebare, nimeni dintre muritori nu e îndreptăţit a da un răspuns.

—

Gheorghe Racoveanu este unul dintre marii teologi români, pe nedrept dat uitării astăzi. Mircea Eliade spunea: „Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu”. A fondat în Bucureşti la începutul deceniului trei al secolului trecut revista teologică „Predania”, împreună cu Nae Ionescu al cărui discipol a fost. Faptul că a făcut parte din Mişcarea Legionară, constituie probabil motivul pentru care este trecut sub tăcere astăzi (din păcate constatăm iarăşi cum considerentele politico-ideologice primează asupra recunoaşterii valorilor).
Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising, Germania în 1964.
¹ „Păstrând peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt… N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit.” (Cântările Penticostarului)

² Buruiană uscată şi de forma ariciului închis. Când vântul suflă tare, ea se lasă purtată de vânt pe faţa pământului. Află undeva puţină apă, prinde rădăcină; bate iarăşi vântul cu putere, se desprinde din loc şi-şi continuă rostogolirea.

³ „homme très humain parce qu’homme très cultivé”, N.I. Herescu, L’Humanisme latin comme forme de liberté, în ACTA PHILOLOGICA (Societas Academica Dacoromana), tomus II, Romae, 1959, p. 13

⁴ Evhologhion, Binecuvântările înmormântării.